Contestaţie la executare. Sentința nr. 7593/2015. Judecătoria SECTORUL 4 BUCUREŞTI (2024)

Sentința nr. 7593/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 4 BUCUREŞTI la data de 08-06-2015 în dosarul nr. 7593/2015

DOSAR NR._

JUDECĂTORIA SECTORULUI 4 BUCUREȘTI

SENTINȚA CIVILĂ NR. 7593

Ședința publică de la 08.06.2015

Instanța constituită din:

Președinte – M. F.

Grefier – M. R.

Pe rol soluționarea cererii de chemare în judecată formulată de contestatorul M. JUSTIȚIEI în contradictoriu cu intimata N. N. M., având ca obiect contestație la executare și suspendarea executării silite.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 30.04.2015, fiind consemnate în încheierea de ședința de la acea dată, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 08.05.2015, 15.05.2015, 22.05.2015, 29.05.2015 și 08.06.2015.

INSTANȚA,

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 5 București la data de 28.06.2012, sub nr._/302/2012, contestatorul M. Justiției a formulat în contradictoriu cu intimata N. N. M., contestație la executare împotriva executării silite începute de către Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești D., C. & D. prin somația emisă la data de 15.06.2012 și transmisă la data de 19.06.2012 în dosarul de executare nr.728/2012 prin care a solicitat să se constate nulitatea actelor de executare începute în dosarul de executare anterior menționat și pe cale de consecință să se dispună desființarea acestora; a solicitat de asem*nea contestatorul să se dispună și suspendarea executării silite începute de către B. D., C. & D. până la soluționarea irevocabilă a prezentei contestații.

În motivarea contestației s-a arătat că, în cauză creditoarea nu poate cere executarea obligației stabilită prin titlul executoriu, deoarece creanța nu este exigibilă, nefiind ajunsă la scadență.

S-a mai arătat în motivare că disp.OUG nr. 71/18.06.2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar s-a dispus că plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite se va realiza eșalonat.

De asem*nea s-a mai arătat că, conform art. 1 „plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a)în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b)în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu. (2) în cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept."

Totodată, s-a arătat că executorul judecătoresc nu mai poate cere ori continua executarea silită pe durata suspendării stipulate de actul normativ menționat mai sus și, drept urmare, nu poate solicita îndeplinirea obligației pecuniare înainte de împlinirea termenului de suspendare a executării.

De asem*nea, s-a arătat că simpla împrejurare că instanțele au încuviințat executarea silită nu duce la concluzia inaplicabilității dispozițiilor OUG 71/2009, executarea silită a început, fiind încuviințată de instanță, însă, potrivit legii, la acest moment ea este suspendată de drept, cele două instituții, a încuviințării executării și a suspendării executării nefiind incompatibile, putând coexista.

S-a mai arătat că potrivit disp. art. 1 din O.G nr. 22/2002, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 92/2011 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 4/2011 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și pentru executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 402 din 08.06.2011, text potrivit căruia „ (1) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. (2) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate".

Totodată s-a mai arătat, în condițiile adoptării O.U.G nr. 71/2009, M. Justiției nu poate avea prevăzut în bugetul aferent anului 2012, sume destinate plății titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale pentru personalul din sistemul justiției, decât în cuantumul echivalent cu 5% din valoarea creanței, iar angajarea oricăror cheltuieli suplimentare cu această destinație reprezintă o încălcare a Legii 500/2002. În aceste împrejurări plata sumelor datorate de M. Justiției conform titlului executoriu anexat urmează a se realiza pe măsură ce vor fi alocate fonduri suplimentare cu această destinație, cu respectarea termenelor prevăzute în mod expres în O.U.G nr. 71/2009.

S-a mai arătat în motivare că în ce privește conformitatea măsurilor ce au fost stabilite prin OUG nr. 71/2009 și OG nr. 22/2002, atât cu prevederile constituționale, cât și cu principiile dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, din perspectiva deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională cât și a Deciziei nr. 1/2012 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, în ceea ce privește eșalonarea plății sumelor de bani, așa cum a fost stabilită prin O.U.G nr. 71/2009 și compatibilitatea acestor norme cu dispozițiile art. 6 din Convenția europeana a drepturilor omului si art. 1 din Primul Protocol adițional s-a pronunțat Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 190/02.03.2010.

De asem*nea, s-a arătat că prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011 s-a examinat și obiecția de neconstituționalitate a legii prin care a fost aprobată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009. Ca atare au fost supuse analizei Curții și modificările aduse acestei ordonanțe, prin legea de aprobare prelungindu-se până în anul 2016 termenele tranșelor pentru achitarea acestor creanțe. Ulterior, s-a pronunțat și înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 1/2012 privind examinarea recursului in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație si Justiție vizând aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) si (2) din OUG nr. 71/2009, modificată și completată prin OUG nr. 18/2010 si prin OUG nr. 45/2010, in procedura de executare silita a titlurilor executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 210 din 29 martie 2012. În cuprinsul deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, înalta Curte de Casație și justiție a luat act de considerentele exprimate de Curtea Constituțională prin decizia 1533/2011, reținând că „...deciziile și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt obligatorii în ceea ce privește constatările conformității sau neconformității atât cu Constituția, cât și cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Însă, dacă instanța de contencios constituțional a constatat convenționalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una în abstract (dat fiind caracterul de control obiectiv al legii exercitat de Curtea Constituțională), iar aceasta nu împiedică instanțele de drept comun să evalueze în mod concret, în fiecare cauză în parte, în raport cu datele fiecărei spete, dacă aplicarea aceleiași norme nu antrenează pentru reclamant consecințe incompatibile cu Convenția, protocoalele ei adiționale sau cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În temeiul art. 242 alin. 2 C., s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsa părților.

La solicitarea instanței au fost depuse la dosar fotocopiile înscrisurilor aflate în dosarul de executare 728/2012 - filele 19-76 dosar nr._/302/2012.

Intimata de și citată nu s-a prezentat in fața instanței pentru a propune probe sau pentru a formula apărări și nici nu au depus întâmpinare.

Prin Sentința civila nr. 652/25.01.2013 Judecătoria Sector 5 București a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 4 București.

După declinare cauza fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 4 București la data de 08.02.2013 sub nr._ .

La data de 06.09.2013 cauza a fost suspenda în temeiul art. 244 alin.1 pct. 1 Cod procedură civilă până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr._/4/2012 al Judecătoriei Sector 4 București, cauza fiind repusă pe rol ca urmare a cererii formulate de contestatoare la data de 25.03.2015.

Analizând actele dosarului, instanța reține că prin cererea formulată la Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești D., C. & D., creditorul N. N. M. a solicitat începerea executării silite împotriva debitorului M. Justiției, în baza titlurilor executorii reprezentate de Sentința civilă nr. 95/16.10.2008 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VII a Civila și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale în dosar nr._/3/2008 și Sentința civila nr. 4136/13.05.2010 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII a în dosar nr._/3/2009, prin care debitorul, alături de alți debitori, a fost obligat să plătească creditoarei drepturile bănești reprezentând drepturi salariale.

Urmare cererii creditoarei s-a constituit dosarul de executare nr. 728/2012.

Prin încheierea de încuviințare pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 din data de 08.06.2012 a fost admisă cererea de încuviințare a executării silite.

La data de 15.06.2012, Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești D., C. & D. a somat debitorul să se conformeze dispozitivului titlului executoriu, la aceeași dată întocmindu-se și procesul verbal de cheltuieli de executare, iar la data de 01.08.2012 s-a emis adresa de înființare a popririi către Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului București, fiind înștiințat de această măsură M. Justiției.

Analizând motivele invocate de contestator, instanța reține că, potrivit art. 371 ind. 1 alin. 1 și 2 Cod procedură civilă, obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie, iar în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită.

De asem*nea, conform art. 371 ind. 1 alin. 3 Cod procedură civilă, executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlu executoriu, achitarea dobânzilor, penalităților sau a altor sume, acordate potrivit legii prin acesta, precum și a cheltuielilor de executare.

În ceea ce privește titlul executoriu care face obiectul prezentei cereri, executarea acestuia este reglementată printr-o procedură specială prevăzută de OUG nr. 71/2009, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin OUG nr. 18/2010, OUG nr. 45/2010, OUG nr. 113/2010 și prin Legea nr. 230/2011, în care se prevede că: ,,Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: in anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) in anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) in anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) in anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) in anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu. (2) În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept.”

Referitor la aplicabilitatea dispozițiilor OUG nr. 71/2009, instanța constata că acest act normativ încalcă dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 6 din aceeași Convenție.

Astfel, atât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cât și cea a Curții Constituționale au statuat asupra regulii că, de principiu, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi amânată de debitor în mod unilateral, fără acordul creditorului, într-o asem*nea manieră, încât dreptul câștigat să devină iluzoriu și lipsit de conținut, în caz contrar, fiind încălcate prev. art. 6 din Convenție, în condițiile în care executarea silită face parte din proces, iar creditorii sunt în situația în care, deși au obținut un titlu împotriva debitorului, nu își pot valorifica drepturile astfel dobândite.

În interpretarea art. 6 parag. 1 din Convenție, în cauzele Ouzounis vs. G. și Karahalios vs. G. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că din aceste dispoziții decurge o obligație de executare voluntară a obligațiilor stabilite în sarcina statului dacă respectiva hotărâre, independent de caracterul său executoriu în dreptul intern, nu mai poate fi supusă unor căi de atac de reformare precum apelul și recursul.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 6 parag. 1 din Convenție, unul dintre aspectele dreptului la o instanță consacrat de acest articol îl constituie dreptul de acces, de a sesiza o instanță în materie civilă. Curtea reține în cauza Hornsby vs. G. (hotărâre pronunțată în data de 19 martie 1997) că dreptul de acces la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul uneia dintre părți. Nu s-ar putea concepe ca art. 6 parag. 1 din Convenție să descrie în detaliu garanțiile de procedură - echitate, publicitate, celeritate - acordate părților dar să nu protejeze și executarea hotărârilor judecătorești. Prin urmare, executarea unei hotărâri trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din „proces” în sensul art. 6 din Convenție, instanța de la Strasbourg subliniind că nu este oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului în urma unei proceduri judiciare, să inițieze procedura executării pentru satisfacerea creanței sale. Curtea a arătat totodată că protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității implică obligația autorităților administrative (statului) de a se conforma unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva lor.

În cauzele Burdov vs. Rusia (hotărâre pronunțată în data de 07 mai 2002) și S. vs. România (hotărâre pronunțată în data de 06 septembrie 2005), Curtea a statuat că o autoritate a statutului nu ar trebui să se folosească de pretextul lipsei fondurilor pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească, fiecare stat având obligația să dețină un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului (parag. 35 din hotărârea citată). Această neexecutare reprezintă o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de a obține executarea întocmai a unei hotărâri judecătorești irevocabile face parte din conținutul dreptului la un proces echitabil. Curtea admite că întârzierea în executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în circ*mstanțe speciale, însă aceasta nu poate avea drept consecință o atingere adusă însăși substanței dreptului la un proces echitabil protejat de art. 6 din Convenție. Totodată, s-a arătat de către instanța de la Strasbourg că lipsa fondurilor în bugetul instituțiilor de stat nu reprezintă o justificare pentru o întârziere nerezonabilă în executarea hotărârii.

În hotărârea din 24 martie 2005, în cauza Ș. vs. Romania, Curtea Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil prin neexecutarea unei hotărâri judecătorești. În această hotărâre Curtea a reluat regulile de principiu stabilite în cauza Hornsby vs. G. (par. 23-25). Totodată, Curtea a reținut că, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Mai mult decât atât, instanța de la Strasbourg a observat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție. În aceeași cauză Curtea a constatat și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție prin refuzul autorităților de a plăti despăgubirile recunoscute în favoarea reclamantei printr-o hotărâre judecătorească.

S-a reținut și faptul că în anumite circ*mstanțe, pot fi admise derogări de la regulile stabilite de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, prin hotărârea din 25 octombrie 2001, pronunțată în cauza Saggio vs. Italia, Curtea a stabilit că, în principiu, un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție. Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și incidența sa asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile (parag. 31 din hotărârea citată).

De asem*nea, în cauza Burdov vs Rusia (hotărâre pronunțată în data de 07 mai 2002), citată și mai sus, Curtea a reținut că statul, deși nu poate invoca în principiu absența fondurilor pentru a nu îndeplini o obligație de plată a unor sume de bani stabilită printr-un titlu executoriu, dispune de un interval de timp rezonabil pentru a alege mijloacele adecvate pentru a da eficiență hotărârii prin care a fost obligat. O durată de 9 luni până la executarea unei hotărâri judecătorești nu a fost considerată a fi incompatibilă în principiu cu dispozițiile Convenției (hotărârea pronunțată în cauza Moroko vs. Rusia).

În hotărârea pronunțată în cauza Immobiliare Safi vs. Italia, Curtea a stabilit principial că suspendarea executării unei hotărâri judecătorești pe durata de timp strict necesară pentru a găsi o soluție satisfăcătoare pentru probleme de interes public poate fi justificată, în circ*mstanțe excepționale.

Așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, se poate reține faptul că statul și instituțiile publice au obligația de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească prin care au fost condamnați în calitate de debitori, în acest sens având obligația de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor ce le revin.

În spiritul acestei jurisprudențe constante, s-a decis că executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp; intervenția statelor în procedura de executare nu poate, în niciun caz, să repună în discuție fondul dreptului, concluzie reluată și într-o . cauze împotriva României, spre exemplu, Ruianu (hotărâre din 17.06.2003), S. P. (hotărâre din 02.06.2004), C. (hotărâre din 27.09.2007), C. O. (hotărâre din 11.10.2007); Kocsis (hotărâre din 29.11.2007).

Această jurisprudență nu poate fi interpretată în sensul că s-ar stabili în sarcina statului o obligație absolută, de executare imediată a obligațiilor ce-i incumbă potrivit unor hotărâri judecătorești, indiferent de situația concretă în care urmează a se face executarea. Anumite situații excepționale, a căror incidență să fie corespunzător fundamentată, pot justifica în unele condiții o întârziere în executarea hotărârilor judecătorești. Cu toate acestea, esențial este ca prin reglementarea adoptată să nu se impună creditorilor statului o sarcină excesivă, în sensul de a-i lipsi în concret pe o perioadă îndelungată de posibilitatea de a-și vedea realizată creanța.

În același sens, în cuprinsul deciziei nr. 188/02.03.2010 prin care Curtea Constituțională a reținut că „ în anumite situații extreme, precum în cea de față, implicațiile financiare legate de punerea în executare a hotărârilor judecătorești se pot constitui într-o situație extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituție, în măsura în care asem*nea măsuri sunt motivate, în mod fundamentat, de apărarea stabilității economice a statului român” a reținut totodată și că „O atare situație extraordinară, în mod evident, are un caracter temporar, regula în această materie fiind executarea hotărârilor judecătorești în conformitate cu dreptul comun în materie, respectiv codul de procedură civilă sau Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, după caz, chiar dacă debitor este statul. Altfel, Guvernul nu poate uza de reglementarea, în viitor, în mod nelimitat, a unor proceduri derogatorii de la dreptul comun atunci când statul este debitor; este sarcina statului să găsească soluții pentru executarea conformă a hotărârilor judecătorești, potrivit dreptului comun”.

În raport de aceste principii, s-a apreciat constant în jurisprudență că în condițiile în care prin adoptarea OUG nr. 45/19.05.2010 și Legii nr. 230/2011 termenele de plată a tranșelor stabilite prin OUG nr. 71/2009 au fost mult îndepărtate (astfel, 5% în anul 2012, 10% în anul 2013, 25% în anul 2014, 25% în anul 2015 și 35% în anul 2016), posibilitatea creditorilor de a beneficia de drepturile stabilite printr-un titlul executoriu este una incertă, aceștia nemaibeneficiind nu doar de dreptul de a obține satisfacerea creanței lor într-un termen rezonabil, dar nici de garanția satisfacerii dreptului lor de a obține executarea creanței într-un termen cert sau cel puțin previzibil.

Prin urmare, raportând caracterul duratei întârzierii în executare chiar la circ*mstanțele concrete ale cauzei se poate reține pe de o parte că intervalul estimat este unul nerezonabil, iar mijloacele la care a recurs statul, acelea de a amâna pur și simplu executarea nu pot fi caracterizate în nici un caz drept adecvate, în sensul jurisprudenței CEDO citate.

În această situație nu s-ar putea reține existența unor circ*mstanțe excepționale care să justifice în mod nelimitat abaterea de la procedura execuțională de drept comun atunci când statul este debitor, situația extraordinară care a determinat constatarea constituționalității actului normativ în forma inițială fiind transformată într-o situație obișnuită, în care statul în calitate de debitor intervine în faza executării silite a titlurilor executorii obținute în contradictoriu cu instituțiile sale, prin amânarea în mod repetat și reeșalonarea obligațiilor stabilite prin acestea.

Este de reținut că debitorul obligației – M. Justitiei – face parte din puterea executivă, având la îndemână inițiativa legislativă și, ca atare, posibilitatea de a iniția în orice situație acte normative care să paralizeze efectele unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Practic, se ajunge ca dispozițiile derogatorii ale OUG 71/2009 modificată prin OUG 45/2010 și prin Legea nr. 230/2011,să favorizeze statul în raporturi de drept privat, deși statul ar trebui să se afle pe poziții de egalitate cu orice persoană fizică sau juridică care are calitate de creditor.

Analiza în concret a ingerinței în dreptul de proprietate privată prin adoptarea OUG 71/2009 astfel cum a fost modificată trebuie să p*rnească de la premisa că prin adoptarea acestui act normativ creditorilor nu le-a fost negat, în nici un caz în mod explicit, dreptul de creanță. Cu toate acestea, eșalonarea plății din 2010 în 2012, urmată în extrem de scurt timp de o modificare în sensul amânării scadenței primei tranșe pentru anul 2012 și o reeșalonare ulterioară pentru perioada 2012-2016 constituie o ingerință excesivă și disproporționată, datorită lipsei oricărei previzibilități cu privire la momentul în care creditorul își va putea vedea executată creanța și respectat dreptul de proprietate.

Deși, în acord cu interpretarea dată de către Curtea Constituțională în decizia nr. 188/2010, în anumite situații excepționale statul beneficiază de o marjă de apreciere, fapt ce ar fi putut justifica adoptarea unui act normativ de eșalonare a plății creanțelor împotriva statului, modificările succesive ale acestui act normativ într-o perioadă de mai puțin de un an de la ., coroborate cu lipsa identificării unor resurse financiare din care ar urma să fie plătite creanțele și cu perspectiva adoptării în orice moment de către debitorul care are la îndemână inițiativa legislativă a unui nou act normativ de amânare sau reeșalonare a plății, imprimă un grad ridicat de incertitudine executării creanței și lipsesc de orice efecte hotărârile judecătorești.

În concret, imprevizibilitatea imprimată de inițiativele legislative ale debitorului obligației face să dispară orice garanție că la împlinirea termenelor de plată nu se vor suspenda din nou plățile invocându-se o împrejurare excepțională, printr-un procedeu identic cu cel urmat la suspendarea executării prin cele două ordonanțe.

Obligația statului de a adopta un arsenal juridic adecvat, și de a identifica soluții funcționale, unitare și consecvente pentru executarea obligațiilor stabilite în sarcina sa prin hotărâri judecătorești nu mai poate fi considerată ca îndeplinită, și conduita adoptată de stat nu mai poate fi încadrată în limitele marjei de apreciere de care dispune acesta, cât timp OUG 71/2009 a fost modificată de două ori, în mod substanțial, în mai puțin de un an de la .. Astfel, creditorii obligațiilor statului nu au nicio predictibilitate în a-și vedea realizate obligațiile recunoscute în mod constant de debitor, dar a căror executare a fost lăsată în exclusivitate la aprecierea debitorului – care are posibilitatea adoptării unor noi acte normative și care nu a adoptat o atitudine echilibrată și constantă în amânarea sau eșalonarea obligațiilor.

În aceste condiții, luând în considerare jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, ingerința în dreptul la un proces echitabil și în dreptul de proprietate al creditorilor apare ca fiind disproporționată, aplicarea dispozițiilor OUG 71/2009, astfel cum au fost modificate, conducând la o încălcare a dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul accesului la justiție și termenului rezonabil, și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Prin deciziile nr. 190/02.03.2010, respectiv 1533/28.11.2011, instanța națională de contencios constituțional, examinând modificările aduse O.U.G. 71/2009 prin legea de aprobare, prin care termenele de plată ale tranșelor au fost amânate până în 2016, a reținut că « termenul rezonabil este un concept esențialmente variabil, aprecierea sa urmând a se face în funcție de circ*mstanțele cauzei, de complexitatea acesteia, de comportamentul reclamantului și de cel al autorităților competente precum și de miza litigiului pentru părțile în cauză, urmând ca acest concept să fie privit atât din perspectiva cetățeanului creditor cât și din cea a statului debitor, cu necesitatea existenței unui just echilibru între interesele ambelor părți».

Așadar, dacă în primele decizii în care s-a statuat constituționalitatea dispozițiilor O.U.G. 71/2009, s-a analizat de către Curtea Constituțională durata inițială de 3 ani în care se eșalonase plata, reținându-se că aceasta nu ar reprezenta o durată excesivă pentru executarea unei hotărâri judecătorești (deciziile 188, 190,206,712,713,714,766,823,877, 1107, 1109, 1151, 1171 din 2010 ), prin Decizia nr. 1533/28.11.2011 Curtea Constituțională lasă posibilitatea ca analiza caracterului rezonabil al duratei în care se realizează executarea silită să se facă de la caz la caz. în funcție de criteriile mai sus menționate.

În ceea ce privește interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza D. și alții contra României pronunțată la data de 04 septembrie 2012 publicată la data de 18 septembrie 2012, Curtea nu a revenit asupra jurisprudenței sale anterioare, ci dimpotrivă a făcut trimitere expresă la principiile statuate în cauzele Hornsby împotriva Greciei, Bourdov împotriva Rusiei, Railian împotriva Rusiei SARL Amat-G și Mebaghichvili împotriva Georgiei.

Astfel, la capitolul consacrat aprecierilor sale, Curtea a reamintit că „executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești face parte integrantă din „proces” în sensul art. 6 din Convenție (cauza Hornsby împotriva Greciei, paragraful 38); „ neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la o instanță, consacrat la art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului În plus neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărârea pronunțată în favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată” bun „ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 ( cauza Bourdov împotriva Rusiei, paragraful 38)”; „ o autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească . Deși este adevărat că o întârziere la executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului protejat de art. 6 din Convenție. ( cauzele Hornsby, Jasiuniene împotriva Lituaniei,, Qufaj Co.Sh.p.k împotriva Albaniei precum și Beshiriși alții împotriva Albaniei, paragraful 39)”.

Din formulările explicite cuprinse în paragrafele 48 „ În prezenta speță Curtea observă… „ și 49 „pentru a stabili dacă măsurile respective erau proporționale cu scopul urmărit … Curtea consideră că este necesar să se verifice dacă în prezenta speță tratamentul aplicat reclamanților a făcut posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc”.

Or, din această perspectivă, trebuie avut în vedere că obiectul hotărârii de executat îl constituie drepturi salariale, supuse unui regim de urgență în ceea ce privește procedurile de recunoaștere și de executare.

În ceea ce privește comportamentul părților, trebuie avut în vedere că intimatul a acționat pentru protejarea unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, apelând la procedura executării silite în condițiile în care la momentul formulării cererii de executare silită nu avea nici o certitudine că debitorul va executa vreodată voluntar creanțele stabilite în sarcina sa, iar comportamentul debitorului este unul care nu poate fi caracterizat ca diligent în sensul executării voluntare a creanțelor din titlul executoriu .

Echilibrul între interesele părților aflate în litigiu a fost rupt în favoarea debitorului, creditorul fiind lipsit de orice mijloace legale sau judiciare de protecție a dreptului său, fiind lăsat la arbitrariul autorităților, care pot dispune eșalonarea în ce perioadă și procente doresc, fără nici o garanție fermă asupra modului și timpului în care își poate vedea realizate creanțele.

Potrivit dreptului intern, respectiv potrivit dispozițiilor 1101 din vechiul Cod civil, debitorul nu îl poate sili pe creditor să primească părți din datorie, iar posibilitatea acordării de mici termene pentru plată este recunoscută doar sub condiția utilizării cu mari rezerve.

În aceste condiții, în măsura în care se acceptă că împrejurări excepționale justifică acordarea unor termene de grație debitorului, plățile făcute de acesta nu trebuie să fie derizorii, cum este situația în speță, în caz contrar creditorii putând invoca faptul că prin aplicarea dispozițiilor OUG 71/2009, astfel cum au fost modificate ulterior, li se încalcă dreptul lor la un bun în sensul dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Așadar, suntem în prezența unui conflict între normele din Convenție și normele interne, care se soluționează în favoarea normelor din Convenție, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. 2 din Constituția României, eșalonările dispuse afectând însăși substanța dreptului, fiind absolut incertă dată la care urmează a fi executată obligația.

În ceea ce privește incidența prevederilor OG nr. 22/2002, instanța reține că a fost emisă somația, prin care i s-a pus în vedere debitorului să procedeze la efectuarea plății.

Din interpretarea prevederilor art. 2 din OG nr. 22/2002 rezultă că, după recepționarea somației, debitorul are obligația de a aduce la cunoștință executorului existența fondurilor necesare plății. În cazul în care nu își îndeplinește această obligație, executorul este îndreptățit să continue executarea potrivit dreptului comun, fără a aștepta expirarea termenului de 6 luni.

Debitorul poate să efectueze plata în termenul fixat de executor, în cazul în care deține fonduri, sau poate invoca termenul de 6 luni, atunci când fondurile lipsesc.

Prin urmare, întrucât debitorul nu a comunicat executorului situația fondurilor, în mod legal a fost continuată executarea silită potrivit dreptului comun, prin emiterea adresei de înființare a popririi.

Însa, instanța constata ca prin sentința civila nr. 3759/09.04.2013 (f. 13) a Judecătoriei Sectorului 4 Bucuresti, rămasa irevocabila, instanța a admis contestația la executare formulata de contestatorul M. Justitiei împotriva intimatei din prezenta cauza, împotriva executării silite desfășurata în dosarul de executare nr. 728/2012 - Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești D., C. & D..

In considerentele sentinței menționate, instanța a reținut ca „debitorul beneficiază de un termen suspensiv legal pentru a-și executa obligația de plată a sumelor prevăzute în titlul executoriu.

Art. 1 alin. 1 din OUG nr. 71/2009, în forma publicată în Monitorul Oficial din 18.06.2009, prevedea o procedură de eșalonare a plăților pe o durată de 3 ani în cazul sumelor datorate în temeiul unor hotărâri judecătorești devenite executorii până la data de 31.12.2009, urmând a se achita 34% din valoarea creanței stabilită printr-o astfel de hotărâre în anul 2010, 33% în anul 2011 și 33% în anul 2012. Prin OUG nr. 45/2010 dispozițiile art. 1 alin. 1 din OUG nr. 71/2009 au fost modificate în sensul stabilirii perioadei 2012-2014 pentru plata sumelor: 34% din valoarea titlului executoriu în anul 2012, 33% în 2013 și 33% și 2014. Prin Legea nr. 230/2011, OUG nr. 71/2009 a fost aprobată cu modificări în sensul că plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după următoarea procedură de executare: în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu iar în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.

Având în vedere dispozițiile legale enunțate și considerentele în fapt și în drept ce preced, ținând seama de împrejurarea că poprirea din dosarul supus analizei a fost înființată în cursul termenului de eșalonare prevăzut de art. 1 din OUG nr. 71/2009 pentru întreaga sumă nu doar pentru tranșa plătibilă în cursul anului 2012, în temeiul art. 399 și urm. C.p.c. instanța urmează să admită contestația la executare și să anuleze actele de executare.”

Instanța reține că problemele de drept analizate prin Sentința Civilă nr. 3759 din data de 09.04.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr._/4/2012 se impun între părți cu putere de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C.civ. și art. 166 C.proc.civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C.civ.).

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C.civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești.

Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin.(2) C.civ., în relația dintre părți, această prezumție are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior.

Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate și nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, el poate cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii.

Așadar, de vreme ce aceeași problema dedusa judecații . aceleași parți a fost soluționata irevocabil pe cale incidentala sau pe fond ., rezulta ca acest aspect reținut de instanțe, care a stat la baza soluțiilor din dispozitivul hotărârilor, a dobândit putere de lucru judecat si, in mod corect, trebuie avut in vedere de instanța sesizata ulterior.

F. de împrejurarea ca prin hotărâri judecătorești anterioare, pronunțate in cauze ce au avut ca parți pe contestatoare si pe intimata din prezenta cauza s-a stabilit cu putere de lucru judecat că executarea silită desfășurata in dosarul de executare nr. 728/2012 Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești D., C. & D. este nelegala, instanța nu mai poate pronunța o soluție contrara in prezenta cauza.

Pentru considerentele de fapt și de drept expuse mai sus, instanța va admite contestația la executare, urmând a anula somația de plată emisă la 15.06.2012 în dosarul de executare nr. 728/2012 - Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești D., C. & D..

Având in vedere soluția pronunțata in contestația la executare, coroborat cu faptul ca suspendarea executării silite își produce efectul doar pana la soluționarea contestației, instanța va respinge cererea de suspendare a executării silite ca rămasă fără obiect.

Față de cele precizate acțiunea, așa cum a fost completată, va fi admisă în parte, luând act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂȘTE:

Admite în parte contestația la executare formulată de contestatorul M. JUSTIȚIEI, cu sediul în București, ., sector 5, în contradictoriu cu intimata N. N. M., cu domiciliul în București, .. 3, ., ., sector 1.

Anulează somația de plată emisă la data de 15.06.2012 în dosarul de executare 728/2012 al B. D., C. & D..

Respinge cererea de suspendare a executării silite ca rămasă fără obiect.

Fără cheltuieli de judecată.

Cu drept de recurs in 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08.06.2015.

PREȘEDINTE, GREFIER,

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță